După trei ani de studenţie

Au mai trecut încă trei ani din viaţa mea şi a celor care anul acesta finisează studiile la licenţă pe la universităţile de la noi şi de prin alte colţuri ale lumii noastre. Mă gândeam cu un pic de regret pentru aceşti ani, ce oare am caştigat în acest timp scurs? La finele acestei perioade m-am ales cu o bucată de hârtie lipită de carton pe care scrie cu litere frumoase: „DIPLOMĂ”. Mai e ceva? Nu ştiu cum voi dar eu m-am ales cu o cantitate enormă de experienţă de viaţă, am cunoscut oameni noi, care mi-au devenit chiar prieteni iar unii mi-au devenit duşmani (cel mai interesant e că până la universitate mă străduiam să evit situaţii când puteam să-mi găsesc duşmani).

Pe lângă toate aceste am realizat că orice nu ai face trebuie să te asiguri dacă nu cumva cineva deja te paşte pentru a te prinde cu „mâţa-n sac”. Cineva mi-a spus zilele astea o fraza: „Trebuie să te comporţi cu oamenii de parcă ar vrea să te fure” şi atunci mi-am zis: „ Iată fraza de concluzie în paragraful vieţii mele care se numeşte UNIVERSITATE”.

Sunt sigur că majoritatea care citesc aceste rânduri au învăţat astfel de lucruri din experienţa sa, unii posibil mai devreme decât mine, dar oricum sunt mulţumit şi bucuros că am realizat acest lucru, mai târziu ca alţii, dar „mai bine târziu decât niciodată”.

Cu toate aceste laturi negative, aceşti trei ani în care mi-am făcut studiile de licenţiat în economie, mi-au dăruit clipe frumoase pe care nu am să le uit niciodată. Am avut posibilităţi să mă afirm ca personalitate nu doar într-un grup restrâns de oameni, dar într-o societate mare şi destul de complexă.

Mă bucur enorm că aceşti trei ani mi-au dăruit prieteni care mă sprijină în clipe grele; mă bucur că aceşti trei ani mi-au dăruit posibilităţi de a pune bazele unei cariere sau afacere.

Cel mai mult am să ţin minte din aceşti trei ani, fumuarul din faţa blocului central, gustul cafelei cu lapte care era savurată în fiece dimineaţă cu o ţigară, locul unde se aduna toată facultatea, indiferent de statutul lor de fumător sau nefumător. Acolo puteai să afli toate ştirile şi anunţurile de la decanat, care erau depănate din gura colegilor mei.

Am să ţin minte cum 20 de (nu am să ma ruşinez să zic aşa cuvinte) DEBILI dansau o sârbă în toiul iernii, în faţa blocului central, atunci când se desfăşurau examenele. Am să ţin minte expresia încruntată a feţelor a domnilor şi doamnelor profesori când auzeau de grupele BA 701-703 şi BA 708.

Să nu credeţi că am facut doar nebunii la universitate, ca încuierea wc-lui cu un prof  înăuntru, dar am şi adunat o mulţime de cunoştinţe. Ţin minte cum o rundă de banal debating din cadrul unei lecţii, era să se transforme în al treilea război mondial. Imi amintesc cum „iubeam” lecţiile de statistică, care mie personal nu mi-au adus nici un folos.

Ţin minte cum de 7 aprilie 2009 ne-am pornit aproape 10 000 de oameni de la universitate, pe jos, coborând pe str. Bănulescu Bodoni, pentru a protesta în Piaţa Marii Adunări Naţionale, şi cum unii oameni ne întâlneau cu lacrimi în ochi şi spuneau că se bucură pentru faptul ca macar tinerii din ţara asta luptă deschis pentru o viaţă mai bună. Şi acest fapt e o parte din 3 ani de stundeţie.

Stundeţie eşti frumoasă, cu şi fără bani

De ce Doamne nu ai facut-o de vreo 10 ani?

Student’s Councils, why?

De peste 10 ani de zile prin holurile universităţilor din Republica Moldova se tot plimbă ideia existenţei unor senate studenţeşti, autonomii studenţeşti, autoguvernării studenţeşti, etc. Mulţi se sperie când aud de astfel de idei şi propuneri, deoarice consideră fiind un pericol pentru „ordinea” existentă. Alţii se uită la toate acestea indiferent, sau chiar cu batjocură. De ce ? Poate e din cauza ca lumea nu cunoaşte cu adevărat ce repezintă SENATELE Studenţeşti (Student’s Councils).

În cele 31 de universităţi care există şi activează în Republica Moldova, doar câteva pot să se laude cu existenţa senatelor studenţeşti : ASEM, USM şi UCCM. În situaţia Universităţii de Stat, senatul a fost activ o bună parte de timp, însă la moment nu este lucrativ, există doar la nivel oficial şi atât. ASEM-ul şi UCCM se pot bucura de un senat cât de cât lucrativ şi eficient, cu toate că şi acolo există o mulţime de lucruri de făcut.

De fapt, Senatele Studenţeşti, au apărut pentru studenţi, nu împotriva profesorilor sau conducerii universităţilor. PENTRU STUDENŢI! Aceasta este motto-ul oricărui senat studenţesc. Cei care sunt aleşi în senat nu sunt privilegiaţi, ci împovăraţi cu responsabilitate, responsabilitate faţă de studenţi şi profesori. Senatele au ca scop sa ofere studenţilor cât mai bogată şi variată viaţă extra-curriculară, nu doar distracţie, dar şi noi cunoştinţe. Studentul trebuie să realizeze şi să aprecieze ideia ca poate face parte dintr-o mare familie universitară, nu doar stând în faţa blocului central la o ţigară sau cafea, dar prin activităţile pe care le face senatul, sindicatele şi alte structuri studenţeşti.

Orice student are posibilitate să se afirme prin ideile şi capacităţile sale nu doar la ore, dar şi prin realizarea diferitor programe cultural-interactive, proiecte sociale, economice şi moral-didactice. De ce acolo, dupa frontieră, studenţii pot să facă aceste lucruri, dar noi, cei care suntem plini de cunoştinţe şi idei geniale ezităm să ne afirmăm în cadrul universităţilor noastre.

E timpul să ne afirmăm, e timpul să ne impunem respectul faţă de noi. Timpul cănd „ Sunt student şi am carnet” trebuie să fie cel mai frumos din viaţa mea şi a ta, de ce trebuie să ne pierdem timpul atunci când avem posibilitatea de răsturna munţii. Curaj!!!

Afaceri legendă, Barbie, o istorie de succes de 50 de ani

Barbie este cea care a revoluţionat lumea mondială a păpuşilor. Creată de Mattel şi lansată în 1959, Barbie este astăzi una dintre cele mai căutate şi apreciate păpuşi din întreaga lume. Cea care a construit prototipul este femeia de afaceri Ruth Handler, ea inspirându-se după modelul unei păpuşi nemţeşti numită Bild Lilli.

Care a fost motivul pentru care Ruth Handler a decis să înceapă acest proiect?

Ideea i-a venit în timp ce îşi privea fetiţa jucându-se cu păpuşi din hârtie. Acestea erau singurele jucării, de acest gen, de care se puteau bucura copiii. Realizând că ar putea fi o afacere foarte bună, Ruth a început să se gândească serios să creeze o păpuşa adult. I-a prezentat proiectul soţului ei, Elliot, co-fondatorul companiei de jucării Mattel.

În timpul unei excursii în Europa, în 1956, împreună cu micuţii ei, Barbara şi Kenneth, Ruth a descoperit păpuşa nemţească, numită Bild Lilli. Aceasta a ieşit pe piaţă în 1955 şi a fost creată după modelul unui personaj care apărea, într-o caricatură desenată de Reinhard Beuthin, în ziarul «Die Bild-Zeitung». Iniţial produsă pentru adulţi, spre surprinderea creatorilor, păpuşa a fost foarte bine primită şi de copii. Aceştia erau încântaţi de faptul că o pot îmbrăca în diversele piese vestimentare care erau disponibile separat.

De îndată ce s-a întors în Statele Unite, Handler a început să realizeze designul păpuşii, ajutată fiind de inginerul Jack Ryan. Odată definitivat proiectul, «părinţii ei» au decis să o boteze Barbie, după numele fetiţei lui Ruth, Barbara. Lansarea oficială a jucăriei a avut loc pe 9 martie 1959, iar aceasta este considerată a fi, şi în zilele noastre, ziua de naştere a lui Barbie.

Prima păpuşă Barbie a purtat un costum de baie creat dintr-un material imprimat alb-negru. Brunete sau blonde, în primul an de la lansare s-au vândut în jur de 350 000 de păpuşi, conform celor de la Wikipedia.com. De-a lungul timpului, această păpuşă a suferit numeroase modificări, cea mai importantă fiind cea din 1971. Atunci, ochii ei au fost desenaţi în aşa fel încât să pară că privesc înainte.

Plaja produselor Barbie s-a diversificat foarte mult, astfel că pe piaţă se găsesc nu doar păpuşi şi accesorii purtând această marcă, dar şi cărţi, jocuri video şi lista poate continua. Păpuşa a apărut în mai multe filme de animaţie, iar cea mai importantă apariţie a fost cea din 1999, din pelicula «Toy Story 2».

Foarte neobişnuit pentru o păpuşa inspirată oarecum din lumea modei, Barbie a devenit o „icoană” şi a primit o mulţime de premii. În 1974, o stradă din New York a primit, pentru o săptămână, numele de Barbie Boulevard, iar în 1985, artistul Andy Warhol a pictat un tablou cu imaginea acestei păpuşi.

Biografie

Se spune că numele complet al acestei jucării este Barbara Millicent Roberts şi provine din oraşul Willows, Wisconsin (oraş inventat). Părinţii ei se numeau George şi Margaret Roberts, iar ea a urmat cursurile şcolii din oraşul natal, urmând apoi să meargă la liceul Manhattan International High School, din New York.

A avut o relaţie sentimentală cu Ken, care a apărut pe piaţă în 1964. Ca şi Barbie, Ken a fost «botezat» după numele unuia dintre copiii celei care l-a creat, Ruth Handler.

S-a construit o adevărată poveste în jurul relaţiei de dragoste dintre Barbie şi Ken, astfel ca, în februarie 2004, a apărut un comunicat de presă din partea celor de la Mattel, conform căruia cei doi s-au despărţit, însă în februarie 2006 au redevenit un cuplu.

Barbie deţine o sumedenie de animale de casă, are o serie întreagă de maşini, printre care şi un Corvette roz. În plus, deţine o licenţă de pilot al unei linii aeriene comerciale. Mai mult decât atât, cariera acestei păpuşi a fost creată în aşa fel încât să confirme multitudinea de job-uri pe care le-ar putea avea o femeie. Ea a fost vândută ca şi astronaut — Miss Astronaut Barbie (1965), ca şi medic — Doctor Barbie (1988), dar şi Nascar Barbie (1998).

În anul 1997, formaţia danezo-norvegiană Aqua a lansat o melodie intitulată «Barbie Girl». Această melodie le-a adus şi un proces celor doi componenţi ai formaţiei, Mattel dând în judecată casa de discuri care îi producea, MCA Records. Procesul a început pe 11 septembrie 1997, iar în iulie 2002, judecătorul Alex Kozinski a hotărât că melodia se află sub protecţia unui gen foarte uzitat şi astăzi, parodia. În acelaşi an, Barbie a mai fost subiectul unui proces, de această dată cei de la Nissan au fost daţi în judecată de Mattel. Aceştia din urmă au pierdut, însă, din nou.

Competiţie

În iunie 2001, divizia de divertisment a grupului MGA a scos pe piaţă o concurentă a vestitei Barbie, numită Bratz. În 2004, s-a constatat faptul că apariţia concurentei i-a creat ceva probleme păpuşii minune, însă Mattel a continuat să producă acelaşi număr de păpuşi, haine şi accesorii, astfel că Barbie a rămas lider de piaţă. În 2005, cifrele au arătat că vânzările păpuşilor Barbie au scăzut cu 30 de procente în Anglia şi cu 18 procente în lume. Aceste scăderi au fost motivate de creşterea popularităţii lui Bratz.

Din cauza acestor cifre, un alt proces avea să zguduie piaţa jucăriilor Barbie. Mattel i-a dat în judecată pe cei de la MGA, producătorii lui Bratz, pentru furturi de informaţie. Carter Bryant, cel care a construit proiectul Bratz pentru MGA, lucra în perioada respectivă pentru Mattel. Procesul a fost câştigat de cei de la Mattel, care au primit despăgubiri de 100 de milioane de dolari. Pe 3 decembrie 2008, celor de la MGA li s-a interzis să mai vândă păpuşile Bratz.

Preţul unei păpuşi Barbie originală, cu accesoriile şi hăinuţele ei, se poate ridica până la 10 000 USD, spun cei de la Loti.com. Imaginează-ţi cât sunt de valoroase păpuşile Barbie care au ieşit pe piaţă în primele serii. Pot face parte, fără drept de apel, din categoria produselor de colecţie.

Pe scurt:
• Prima păpuşă Barbie a costat 3 USD;
• Până astăzi au fost vândute peste un miliard de păpuşi în întreaga lume;
• La început, Barbie era o adolescentă, însă cu timpul a devenit o femeie de carieră, având peste 80 de tipuri de job-uri;
• Două păpuşi Barbie sunt vândute în fiecare secundă pe glob;
• Există un site pentru colecţionarii de astfel de păpuşi, Barbiecollector.com.
• Ruth Handler a angajat un designer, Charlotte Johnson, pentru a crea garderoba păpuşii.

Preluat de la http://www.eco.md

Istorii si legende interesante:)

Totul pe lumea asta are o poveste; orice obiect, orice actiune, orice fenomen „spune” ceva, tot la fel cum fiecare om are o biografie unica si irepetabila. Raspândit in toata lumea, faimosul whisky inca nu-si cunoaste parintii adevarati. Cert este ca arta distilarii se cunostea in Egiptul antic. Dar gâlceava britanica porneste de la Sf. Patrick – patronul Irlandei, nascut in Scotia, pare-se – care ar fi importat metoda de preparare a licorii aducatoare de vertij, potrivit unei legende. Scotienii pun pe masa un document in 1494 care reglementa distilarea maltului. Replica irlandeza vine cu citate din acelasi secol, unde se evoca o bautura distilata din cereale si aromatizata cu ierburi salbatice.
Gâlceava la tuicarie: Irlanda sau Scotia?

„Apa-vietii” (in galeza) – uisce beatha – avea pesemne numele prea greu de pronuntat dupa o dusca zdravana, asa ca a ajuns la uisge, apoi la uisky. Suna chiar… româneste! In 1609, distileria Old Bushmills (Irlanda de Nord) elibereaza prima licenta oficiala, iar dupa descoperirea Americii whisky-ul irlandez triumfa. In 1853 insa scotianul Andrew Usher amesteca alcool de cereale cu o aroma puternica de malt si gata scotch-ul! De la inceputul secolului trecut, suprematia scotiana nu a mai fost pusa in discutie, astfel ca, azi, nume ca John Walker, George Ballantine, James Chivas sunt cunoscute – hm! – de tot românul.

Cartea postala – „agent” de contraspionaj

Austriecii au inventat cartea postala in 1869, ca bun mijloc de control asupra circulatiei informatiilor militare. Un an mai târziu, Franta prelua ideea. Locuitorii Strasbourgului ocupat comunicau afara prin carti postale furnizate de Crucea Rosie si timbrate de ocupantii prusaci. In 1873, se stabileste un pret mai mic decât pentru scrisoarea inchisa si inca mai redus pentru mesajele de cel mult cinci cuvinte. Sapte milioane de exemplare se scoteau saptamânal in Franta, iar in „epoca de aur” (1900-1920), pe lânga miile de editori, pâna si farmacistii ori vânzatorii de tutun produceau carti postale. Nu era vorba despre o simpla imagine placuta vederii, ci se trasmiteau astfel informatii despre evenimente. Presa ilustrata a ingenuncheat insa aceasta dominatie, iar in prezent piata a cazut cu 75% fata de cea din urma cu un deceniu. Traim in epoca e-mailului, nu?

Bar B.Q. cu arome antice

Principiul a ceea ce se cheama azi barbecue s-ar fi nascut in ziua când omul a fost ispitit definitiv de savoarea carnii perpelite la flacara. Cine stie cu câte mii de ani in urma! Totusi, cuvântul cu pricina a aparut târziu, prin 1913 si vine din engleza, care l-ar fi preluat din spaniolul barbacoa. Termen inca mai indepartat, tocmai din Haiti, unde se refera la o carne usurel tare. Alti specialisti (in lingvistica si in arta culinara, presupunem) sustin ca termenul ar desemna – tot in spaniola – ramura verde pe care era fripta carnea. Pasarea, vita sau pestele, impodobite cu „barba cu coada”, ofera o explicatie mai fantezista. Dar, cum nu era de ajuns, americanii trag si ei spuza pe friptura lor, zicând ca un fermier pe nume Bernard Quayle ar fi organizat petreceri fastuoase, cu multa carne fripta in aer liber, obicei foarte raspândit ulterior sub un nume care prelua initialele „inventatorului”sau: Bar B.Q. In 1952, la otelaria Weber din Chicago s-a fabricat primul gratar barbecue. Astazi, circa 80% din americani se folosesc de asa ceva; semn ca n-o duc prea rau, dupa cât se pare.

Nu uitati carbogazosul deschis

Din moment ce apa de izvor, apa minerala carbogazoasa ne este servita de insasi mama-natura, omul a folosit-o din vremuri stravechi. In cantitati din ce in ce mai mari, dupa descoperirea virtutilor sale terapeutice: romanii apreciau aceste calitati, iar nobilimea medievala mergea chiar la izvoarele propriu-zise, pentru cure. In 1605, Henric IV a numit un supraintendent al apelor minerale in Franta, iar comertul a devenit atât de profitabil, incât au aparut si fraudele. La 1755, se nota ca in unele orase se vindea apa obisnuita in care fusesera dizolvate saruri, sub numele, devenit celebru, de Vichy. Apele minerale au intrat cu mare succes in supermarketuri, iar de câtiva ani producatorii mizeaza pe o noua „moda” in domeniu, destul de insolita: marimea bulelor din apele carbogazoase; numarul, dar si dimensiunea conteaza. Totodata, conteaza si cine ce bea. De pilda, Papa Benedict XIV prefera la Vatican apa Active 02 de Adelholzener, imbuteliata de o societate care apartine surorilor de caritate din Saint-Vincent-de-Paul. Izvorul spune ca ar fi fost descoperit acum 1700 de ani, de legionarul roman Primus, cel care avea sa fie canonizat si care a vindecat multi bolnavi cu ajutorul apei respective.

Americanii erau nemti din Franta

Pokerul: un mit american, care provine din Europa. Cuvântul deriva din poque, numele francez pentru Pochspiel sau Pochen, joc de carti practicat in Germania secolului al XV-lea. Pochen inseamna „a lovi”, „a ciocani” si, prin extensie, „a paria”. O versiune a jocului se practica in Louisiana, in 1803, când Franta a vândut acest teritoriu Statelor Unite. De aici, faimoasele cazinouri flotante l-au dus in Mississippi, pokerul ajungând frecvent sa se incheie in afara saloon-urilor, cu focuri de revolver. Pe la 1900, in Dallas aparea o varianta numita Texas Hold’em, care avea sa devina prototip in SUA. Primul turneu international a avut loc intr-un cazino din Las Vegas, in 1970, iar in 1998 a aparut primul site pentru poker on line, o democratizare mondiala uluitoare. Dovada a venit in 2003, când un necunoscut s-a inscris in joc cu 39 dolari si a devenit campionul lumii, câstigând 2,5 milioane. Si, atentie, nu e o gluma: numele sau este Chris Moneymaker (in traducere, „facator de bani”). Nimic nu e intâmplator, nu-i asa?

Casa Parinteasca nu se vinde

imi place cantecul si ma gandeam ca, cine stie, va placea si voua…

Vodpod videos no longer available.

more about "Casa Parinteasca nu se vinde", posted with vodpod

Anul in care Europa a inghetat

Vitregia vremii a fost resimtita dintotdeauna de oameni drept una dintre cele mai teribile calamitati ce se puteau abate asupra lor. In urma cu zece mii de ani, insa, stramosii nostri erau obligati sa se ascunda prin pesteri, din cauaza erei glaciare si tanjeau dupa caldura Soarelui. Astazi, ne plangem de ierni prea scurte si de veri prea toride. Si daca inca va mai intrebati unde sunt zapezile de altadata, cu siguranta nu veti fi dorit sa le apucati. Cel putin nu pe cele din anul 1709, considerat de specialisti drept cel mai rece din istoria cunoscuta a omenirii.

Oamenii „mancau iarba precum oile”

In Anglia acea iarna a ramas cunoscuta drept „The Great Frost”. La francezi a intrat in legenda drept „Le Grand Hiver”. Au fost trei luni de frig naprasnic, ce vor aduce mai apoi foamete si razmerite. In Scandinavia, Marea Baltica a inghetat asa de tare incat oamenii au putut merge kilometri intregi peste zapoarele groase, pana in aprilie! In Elvetia, haite de lupi flamanzi au navalit, turbati de foame, in satele din vai. Venetienii traversau laguna inghetata pe patine iar pe coasta de vest a Italiei oamenii au murit de frig cu zecile. Dar in acel moment ce era mai rau abia urma sa vina. Pretutindeni pomii fructiferi, nucii si maslinii au degerat si n-au mai dat rod.

Cand primavara a sosit, in sfarsit, pe la finele lui mai, dupa frig a urmat foametea. In Paris, multi au supravietuit deoarece autoritatile regale, temandu-se de rascoale, i-au obligat pe bogatasi sa-si deschida baierele pungilor si sa ofere hrana gratuita saracilor. Ramasi fara proviziile de grau, taranii din multe sate ale batranului continent au fost obligati sa fabrice paine din ferigi macinate, la care au adaugat urzici si maracini. Disperati, oamenii mureau de foame pe campuri, „mancand iarba precum oile”. Pana la finalul anului, circa un milion de nefericiti aveau sa piara, de frig sau de foame.

Un continent de gheata

Aceasta grozavie nemaivazuta a inceput pe 6 ianuarie 1709. Atunci, temperaturile au scazut foarte mult si timp de trei saptamani gerul cumplit n-a mai parasit Europa. A urmat o scurta incalzire si din nou, frig fara seaman, mercurul inghetand in termometre! Din Scandinavia, la nord, in Italia, la sud, si din Rusia la est, pana pe coastele vestice ale Frantei, totul s-a transformat in gheata. Apele marilor au inghetat, ca si cele ale raurilor si lacurilor. Chiar pamantul era bocna, la peste un metru adancime. Vitele mureau de frig in grajduri, crestele cocosilor degerau si cadeau, din cauza gerului, copacii explodau iar calatorii ce se aventurau pe drumuri inghetau, intepeniti de frig.

„Cred ca anul acesta gerul a fost mai naprasnic decat oricand alta data, in memoria omului”, nota savantul englez William Derham, unul dintre primii pasionati de meteorologie, si nu se insela. Rector al Universitatii Upminster, de langa Londra, Derham obisnuia sa-si verifice de trei ori pe zi termometrul si barometrul, inca din 1697. In noaptea de 5 ianuarie, mercurul a coborat la minus 15 grade sub zero si a ramas acolo, nemiscat, vreme de doua saptamani. Apoi a urcat la minus 6 si a coborat iarasi si mai mult, pana la mijlocul lui martie. Intr-un raport inaintat catre Royal Society, Derham sublinia ca a vazut pesti inghetati in rauri si aprecia ca „milioane de pasarele” au murit, congelate. Pierderea arbustilor exotici din gradinile aristocratilor i se parea fireasca dar il mira faptul ca pana si stejarii masivi, obisnuiti cu iernile geroase, sucombasera.

Painea era taiata cu toporul!

Nici peste Canalul Manecii lucrurile nu stateau pe roze. Chiar regele si suita sa dardaiau vartos, la palatul din Versailles. Ducesa de Orleans ii scria matusii sale, aflate in Germania: „Stau langa un foc urias, am baricadat usile si ferestrele cu suluri de lana, am o blana de samur pe umeri si picioarele le tin intr-o blana de urs si totusi simt ca mor de frig. Abia tin penita cu degetele degerate, cand iti scriu aceste randuri. Niciodata n-am mai vazut o asemenea iarna.” In casele mai umile ale Frantei, oamenii mergeau la culcare incotosmanati, spre a se trezi, peste noapte, ca scufiile le inghetasera pe cap!

Painea era atat de inghetata incat taranii o taiau cu topoarele si o incalzeau la foc minute bune, ca s-o poata mesteca. Din toata tara ajungeau la Paris rapoarte ingrijoratoare, vorbind despre mii de morti, din cauza gerului. Cu drumurile si raurile blocate de zapada si gheata, transportul proviziilor spre orase devenise imposibil. Timp de trei luni, Capitala a fost izolata si fiecare s-a descurcat cum a putut, de foame oamenii ajungand sa se hraneasca si cu curelele de piele ale pantalonilor sau cu scoarta de copac.

Intrebari fara raspuns

Ce s-a intamplat in acel an? De ce iarna 1708-1709 a fost atat de grea? Climatologii moderni au incercat sa ofere o explicatie acestei anomalii, din cauza careia, apreciaza ei, temperatura medie a fost atunci cu peste 7 grade Celsius mai mica decat in cea mai rece iarna. Se stie ca vara anului 1707 fusese atat de caniculara incat multi oameni murisera din cauza caldurii. Dar apoi, temperaturile au inceput sa scada, din cauza ca in 1707 si respectiv 1708, vulcanii Fuji Yama, din Japonia, si Vezuviu, din Italia, au erupt, aruncand mii de tone de cenusa in atmosfera si aruncand un val asupra lumii. Cea mai afectata a fost Europa, dar sa se fi datorat iarna teribila din 1709 acestor eruptii? Specialistii in meteorologie apreciaza ca de obicei, cauza imediata a iernilor friguroase in Europa o reprezinta valurile de frig venite din Siberia.

Dar toate marturiile contemporane nu atesta prezenta unor vanturi din nord ci dimpotriva, din sud si vest, care ar fi trebuit, in mod firesc, sa aduca cu ele curenti de aer cald, dinspre Sahara si Atlantic. O alta descoperire stranie a meteorologilor este ca luna ianuarie 1709 a fost neobisnuit de furtunoasa. Or de obicei, furtunile de iarna aduc o vreme mai calda asupra Europei. Combinatia de ger, furtuni si vanturi dinspre vest sugereaza deci ca alte mecanisme au fost responsabile pentru conditiile de atunci. In anii ce au urmat, iernile au devenit incomparabil mai blande si cu timpul, situatia s-a normalizat. Insa oamenii de atunci n-aveau sa uite niciodata iarna „marelui ger”…

Preluat de la Gabriel Tudor

Chinuri pentru sanatate — Medicina pe parcursul istoriei

Aproape tuturor ne e teama de injectii si tremuram cand trecem pragul cabinetului medical. Interventiile chirurgicale ne ingrozesc de-a dreptul. Dar v-ati intrebat vreodata cum se desfasura actul medical odinioara, cand nu existau tehnologiile sofisticate, procedurile complexe si nici tehnicile de anestezie de azi, si cand probabil o interventie cu laser ar fi fost considerata vrajitorie in stare pura?

Operatia a reusit, pacientul a fost otravit!
In antichitate si evul mediu, chirurgia se afla in copilaria sa. Cei ce o practicau aveau o foarte slaba cunoastere a anatomiei umane, anestezicele nu aparusera iar tehnicile antiseptice, pentru evitarea infectarii ranilor, erau de domeniul… pietrei filosofale. La inceputul perioadei medievale, chirurgia era practicata mai ales de calugari, singurii ce aveau acces la literatura medicala – inclusiv la cea scrisa de „paganii” invatati arabi. Dar in 1215, Papa a decis ca ei sa inceteze aceste practici si astfel chirurgia a intrat pe mana a tot soiul de oameni, care o exercitau fie avand serioase cunostinte, fie bazandu-se pe noroc si intuitie. Ceea ce, ar spune gurile rele, se intampla si acum…

Principalul obstacol de depasit, de catre chirurgi, era durerea. Anestezice nu existau si se foloseau unele potiuni, menite sa mai diminueze suferintele atroce sau sa induca somnul, in timpul operatiei. Doar ca adesea, desi interventia reusea, pacientul nu se mai trezea, otravit de licoare… De pilda, fiertura de suc de laptuci, vezica biliara de mistret, opiu, maselarita, cucuta si otet, amestecata cu vin, era atat de primejdioasa incat provoca adeseori nu doar un somn letargic, dar si moartea bolnavului. Paracelsus, medic elvetian, a fost primul care a folosit laudanum, o tinctura de opiu, pentru a alina durerile post-operatorii.

Cum se rezolva cataracta
Medicina inceputului de Ev Mediu a fost un amestec de ritualuri pagane, religie crestina si stiinta. Nu-i de mirare ca oamenii credeau ca bolile sunt produse nu de disfunctii fiziologice, ci de farmece sau blesteme. Asa de pilda, intr-un tratat din secolul XI se specifica: „Atunci cand vindecatorul se va apropia de casa bolnavului, sa fie cu luare aminte. Daca vede vreo piatra mare prin preajma, sa o cerceteze. Si daca va gasi cumva sub ea vreun vierme, vreo ganganie sau alta lighioana, sa o scoata de acolo si persoana bolnava va fi tamaduita”. Celor ce se imbolnaveau de ciuma li se cerea sa-si marturiseasca pacatele, apoi sa spuna rugaciunile recomandate de preot.

Desigur, de cele mai multe ori aceste tehnici nu aveau nici un fel de efect. Va intrebati cum se descurcau bolnavii de cataracta in Evul Mediu? Ei, bine, nu o duceau stralucit. Operatia de indepartare a cataractei includea insertia unui instrument ascutit – un cutit sau un ac mare, in cornee; ochiul, aproape smuls cu totul din orbita, era curatat apoi, cu un cutit, provocand bietului bolnav chinuri cumplite. Odata cu raspandirea medicinei islamice, tehnica s-a imbunatatit. O seringa metalica era inserata in ochi si cu ajutorul ei cataracta era indepartata cu succes, prin suctiune, durerile fiind mult mai mici.

Lingura de scos sageti

Retentia urinii in vezica, cauzata de sifilis sau alte boli infectioase, era destul de frecventa intr-o epoca in care nu se auzise de antibiotice. Cateterul urinar – un tub metalic introdus, prin uretra, in vezica, a fost folosit prima data pe la anul 1300. In caz de calculi, procedura era mai complicata: pacientul era legat cu picioarele in sus, de o grinda, iar medicul ii facea un tuseu rectal; daca simtea, in vezica, piatra, pacientul trebuia sa tina post cateva zile, consumand doar lichide. Urma iarasi un tuseu rectal si piatra era adusa cat mai aproape de partea superioara a vezicii. Se practica o incizie la doi centimentri de anus, piatra era extrasa, rana cusuta la loc si, cu putin noroc, pacientul se vindeca.

Folosirea arcului lung – mult mai puternic decat cele obisnuite si provocand rani mai grave, a creat o problema chirurgilor medievali: cum sa extraga sagetile din trupurile soldatilor raniti. Mai ales varfurile sagetilor erau problematice, intrucat adesea nu erau bine atasate de corpul de lemn al proiectilului ci doar lipite cu ceara de albine. Cand sageata intra in carne, lemnul putea fi extras, dar varful metalic ramanea acolo, provocand infectii grave si in final moartea. Tot arabii au fost cei ce au gasit o solutie, mai precis un medic numit Albucasis: el a inventat un dispozitiv similar sagetii, dar avand in varf o caseta in forma de romb. Introdusa in rana, lingura „agata” varful sagetii si il extragea, fara sa mai fie nevoie de o incizie suplimentara. Rana era apoi cauterizata, cu un fier inrosit in foc, spre a preveni hemoragiile si infectarea.

Nastere sau moarte

In opinia medicilor de acum cateva veacuri, majoritatea bolilor isi aveau originea in excesul de fluide („umori”) in corp. Prin urmare, cura nu trebuia sa constea, sustineau ei, decat in eliminarea acestor fluide, in principal a sangelui, care se facea fie prin punerea de lipitori, fie prin deschiderea venelor. Aceasta din urma procedura se realiza cu ajutorul unui instrument special, care intepa vena, facand o rana minuscula, iar sangele tasnea, cu presiune, intr-un vas gradat, pentru ca medicul sa vada ce cantitate este eliminata. Desi uneori metoda dadea roade, in cele mai numeroase situatii, lasarea de sange vlaguia si mai mult un organism deja slabit, provocand in cele din urma anemierea grava si decesul pacientului – inclusiv capetele incoronate au cazut victima acestui tratament, considerat „suta la suta eficient”.

Pe de alta parte nasterea reprezenta, pentru femeile Evului Mediu, o veritabila confruntare cu moartea. Rata mortalitatii era de altfel atat de ridicata incat, inainte de a se pregati sa aduca pe lume un copil, femeile obisnuiau sa-si pregateasca trusoul de inormantare si sa faca o ultima spovedanie. Biserica era foarte implicata in actul nasterii si moasele erau puse sa jure, in fata preotului, ca nu vor folosi proceduri magice spre a ajuta femeile sa nasca mai usor! In situatiile in care pozitia anormala a fatului facea dificila nasterea, moasa „framanta” pantecele mamei, cu convingerea ca astfel bebelusul se va pozitiona normal si va putea fi adus pe lume. Desigur, era o metoda care rareori reusea. De obicei, copilul murea, sufocat cu cordonul ombilical si era dezmembrat, in uter, cu ajutorul unor unelte ascutite si scos cu un fel de forceps, la fel ca si placenta.

Sfantul care te apara de hemoroizi

Irigatoarele reprezinta o inventie moderna, aparuta in secolul XIX. Inaintea lor, pentru clisme se foloseau clistirele. Dar cu ajutorul acestora se si injectau fluide in corp, prin anus, in scopul vindecarii anumitor boli. Clistirul era un tub metalic lung, de forma aparenta a unei seringi uriase, prin care lichidele erau pompate in intestinul gros, printr-o serie de orificii minuscule, aflate la capatul inferior al tubului. Cele mai des utilizate fluide erau apa calda, amestecata cu fiere de mistret si otet. Procedura a fost foarte apreciata, chiar si pana in secolele XVI-XVII. De pilda, regele Ludovic XIV era un „fan” al ei, lui aplicandu-i-se clistirul de aproape 2000 de ori, in timpul vietii, la unele interventii de acest gen asistand si intreaga curte a Frantei! Hemoroizii provoaca dureri atroce bolnavilor. Dar si mai atroce erau suferintele pe care le aveau de indurat cei ce voiau sa scape de ei, apeland la chirurgia medievala.

Poate ca nu stiti, dar exista si un sfant – calugarul irlandez din secolul VII, ulterior sanctificat, Fiacre – care patrona bolnavii de hemoroizi si caruia acestia ii inaltau rugaciuni. Se spune ca sfantul suferise si el de hemoroizi si se vindecase rugandu-se in timp ce statea pe o piatra. Respectiva piatra, care mai pastra inca, potrivit legendei, urma hemoroizilor lasati de Sf. Fiacre, a devenit ulterior loc de pelerinaj, pentru bolnavi. Daca rugile nu ajutau, medicii apelau la o solutie mai telurica si mai radicala: cauterizarea cu fierul rosu. In secolul XII, medicul evreu Moise Maimonide, a propus o solutie mai blanda, utilizabila si azi: baile calde de sezut, pe care evident ca bolnavii le preferau.

Publicitate sovietica!:)

Publicitate la masina noastra preferata, ZAPOROJETZ:)))

Vodpod videos no longer available.

more about "Publicitate sovietica!:)", posted with vodpod

Oamenii foloseau focul pentru a-şi fabrica unelte de acum 72.000 de ani

Până acum, cele mai vechi urme ale folosirii focului pentru confecţionarea uneltelor datau din urmă cu 25.000 de ani şi au fost găsite în Europa.

Cele mai vechi dovezi ale folosirii focului pentru fabricarea uneltelor din piatră datează din urmă cu 72.000 de ani şi au fost descoperite în Africa de Sud, potrivit unui studiu publicat în revista Science şi citat.

«Am descoperit că primii oameni moderni, în urmă cu 72.000 de ani — sau chiar cu 164.000 de ani -, de pe actuala coastă a Africii de Sud, foloseau un cuptor minuţios controlat, pentru a putea, printr-un procedeu complex, să încălzească pietrele şi să le schimbe proprietăţile», a explicat Kyle Brown, de la Universitatea din Cape Town (Africa de Sud), unul dintre principalii autori ai acestui studiu.

Anterior acestei descoperiri, cele mai vechi urme ale folosirii focului pentru confecţionarea uneltelor datau din urmă cu 25.000 de ani şi au fost găsite în Europa.

«Descoperirea noastră arată că primii oameni moderni stăpâneau focul într-o manieră nuanţată şi sofisticată», a explicat Kyle Brown.

Rămăşiţe de silcret, un amalgam de siliciu care poate fi prelucrat la cald, au fost descoperite îngropate în centrul unui cuptor străvechi dintr-un sit arheologic din Pinnacle Point (Africa de Sud).

Arheologii au repetat gesturile primilor oameni, iar «rezultatele au fost uimitoare», a explicat Curtis Marean, paleo-antropolog şi profesor la Universitatea din Arizona (SUA).

«După ce a fost încălzit, silcretul a căpătat o culoare roşie şi era uşor de spart.

În plus, rămăşiţele acestuia arătau exact la fel cu cele descoperite în cuptorul găsit în situl arheologic. Folosind acest silcret încălzit, am putut să obţinem copii foarte realiste ale uneltelor adevărate», a explicat Curtis Marean.

Uneltele fabricate în urmă cu 72.000 de ani au fost descrise de specialişti ca fiind «nişte cuţite şi arme de vânătoare excelente».

«Expresia acestor cunoştinţe tehnologice ale primilor oameni moderni, pe coasta Africii de Sud, aduce dovezi suplimentare pentru susţinerea teoriei conform căreia acest loc se află la originea strămoşilor tuturor oamenilor moderni, care au apărut în Africa, în urmă cu 100.000 — 200.000 de ani», a adăugat acelaşi specialist.

În urmă cu 50.000 — 60.000 de ani, aceşti primi oameni moderni au părăsit climatul cald din Africa pentru a se aventura în regiunile glaciare din Europa şi din Asia, unde s-au întâlnit cu omul de Neanderthal. Populaţiile neanderthaliene au dispărut complet în urmă cu circa 35.000 de ani, iar oamenii moderni au cucerit continentul eurasiatic şi au migrat până în Australia.

Moldova este «campioana lumii» la fotbal.

Nationala de fotbal a Moldovei, o stim cu totii, nu prea conteaza in fotbalul european, nemaivorbind de cel mondial. Cu toate acestea, o mica “nationala” de moldoveni stabiliti in S.U.A., au reprezentat  Moldova la All Nations Cup (ANC), o competitie de amatori organizata anual in orasul Seattle (statul american Washington), pe care au castigat-o de curand, invingand in finala nationala Mexicului cu scorul de 5-4 (dupa loviturile de departajare).
Comunitatea moldovenilor care si-au reprezentat cu destonicie republica au obtinut performanta in conditiile unui arbitraj ostil, dupa cum insasi au recunoscut-o: “Arbitrul fiind probabil intimidat de mexicani, sensibil mai numerosi decat ai nostri, a fluierat tot meciul impotriva noastra si, in minutul 45, la nici cateva minute dupa deschiderea scorului, a dictat o lovitura de la 11 metri dupa un umar la umar pe linia careului. […] Mexicanii au tranformat. […] La pauza am intrat cu un gust amar al unui meci stricat de un arbitraj nici pe departe impartial. Plaiesii au ridicat capul sus si au intrat in mitanul secund cu gandul la victorie. Am dominat repriza intai si meritam trofeul”.
Foarte populara in regiune, la ANC concureaza 60 de echipe cu reprezentanti din peste 50 de tari, fiecare echipa reprezentandu-si tara prin cetatenii ei. Pana in prezent, recordema competitiei este Brazilia, care a reusit sa cucereasca de doua ori trofeul, care din acest an i-a revenit Moldovei.