Revista NEXT — Cum e să faci o revistă pentru tineri?

Zilele acestea a apărut al treilea număr al revistei de tineret NEXT. Această revistă a venit din dorința de a crea un produs mediatic dedicat tinerilor și studenților din Moldova.

Adevărat, numărul 1 al revistei, a fost un debut mai puțin calitativ din punct de vedere al machetării și al calității articolelor. Numărul 2 a fost mai bun, iar deja în numărul 3 se poate de observat un design unic și specific revistei.

Scopul creerii revistei a fost de a crea o platformă de promovare pentru studenții de la jurnalism și nu numai. Am fost și eu student și la sigur vă spun că e greu să te lansezi într-o activitate, sau să te angajezi la serviciu dacă nu ai experiență. De aici și concluzia, atât timp cât ești student trebuie să-ți găsești loc de lucru sau de voluntariat, pentru a acumula experiență. Revista NEXT a devenit o pistă de lansare pentru oricare din studenții de la jurnalism și alte facultăți care ar putea să aibă tangențe cu jurnalismul în sine. Avem deja o mulțime de persoane care de la frica de a aborda oamenii pe stradă, au ajuns astăzi să scrie articole foarte bune și să aibă atâta tupeu încât în două zile să reușească să afle contactele unui diplomat străin în Moldova, să ia interviu de la el, cu tot cu sesiune foto și să-i transmită pentru aprobare materialul scris.

Am fost criticați dur pentru-că nu avem material relevant, pentru-că suntem niște neprofesionali, că nu știm să ne facem treabă, cheltuim bani publici și pe deasupra încă și spălăm banii publici. Așa e gura moldoveanului, până nu spune ceva de rău, până nu inventează aberații nu poate sta liniști cu curu pe scaun. Scărpinatul curului la moldoveni se transformă în scărpinatul limbii și de aici și apar zvonuri aberante și vorbe spuse aiurea.

Vreau să anunț clar și răspicat, nu am spălat nici un leu, cu atât mai mult că banii nu au fost transferați pe contul ONG nostru (Asociația  Obștească Tinerii din Moldova pentru Dezvoltare), ci direct la tipografia NOVA IMPRIM, de pe contul Ministerului Tineretului și Sportului. Am făcut cu adevărat lucru neprofesional în primul număr, dar era și de așteptat asta, când revista e făcută în mare parte de oamenii care nu prea au avut experiență. Revista a devenit pentru ei o platformă de practică. Totodată revista a fost un semn că presa pentru tineri în Moldova a apărut și va continua să se dezvolte.

Vreau să mulțumesc aparte tuturor membrilor echipei NEXT, care au depus un efort mare pentru a realiza acest produs mediatic: Iuliei Brad, Pavel Brighidin, Cătălinei Rusu, Donici Luminița, Cristina Burlacu, Daniela Caraiman, Ion Pleș, Anatolii Șmugurov, Adrian Rusu, Snejana Sorochin, Irina Bordian, Victoria Dodon, Victoria Borodin, Ana Ceban, Diana Nicorici, Alex Lebedev, Denis Perju, Crina Vicol, Ecaterina Ceban, Mikey Huzun, Mircea Mitrofan, Natalia Baltaga, Nati Vozian, Otilia Gordienco, Vlad Cauș, Rodica Gavriliță, Veronica Gorea, Victoria Bortă. Mai sunt oameni care au venit cu susținere și sfaturi, persoane care ne-au stat alături, chiar dacă nimeni nu-i vedea: Arnăut Tudor, Valeriu Bânzaru, Șeremet Alexandru și alții.

Mai jos puteți vedea evoluția revistei:

http://www.scribd.com/doc/75703362/Revista-Studenteasca-cu-distributie-Nationala-din-Moldova-NEXT

http://www.scribd.com/doc/77757690/Revista-Studen%C8%9Beasc%C4%83-din-Moldova-%E2%80%9DNExT%E2%80%9D-Nr-2

http://www.scribd.com/doc/84734941/Revista-de-Tineret-din-Moldova-NEXT-nr-3

 

De ce nu folosim diacritice?

În limba română există litere care au şi diacritice. Aceste litere, le ştim de mici, de la grădiniţă: Ă, Â, Î, Ş, Ţ. Ţin minte cum fiind la grădiniţă, am pus întrebarea, care este diferenţa dintre  şi Î. Atunci, mi s-a dat o explicaţie uşoară dar care s-a întipărit în mintea mea pentru totdeauna: „Cuvântul ROMÂNIA” se scrie cu  şi nici într-un caz cu Î, adică ROMÎNIA”. Atunci am crezut că litera „” a fost special gândită pentru a scrie cumva mai special cuvântul „ROMÂNIA” şi restul cuvintelor ce au ca rădăcină acest cuvânt: român, româna, româneşte, etc.
Apoi am găsit în unele cărţi editate în România, prin anii 1950, cum cuvântul „România” era scris prin „RomÎnia”. Iarăşi au apărut întrebări în capul meu de copil, de ce totuşi se scrie fie întru-un fel, fie în altfel unele cuvinte, folosind diferite diacritici. Dar aceasta era doar problema gramaticii limbii române din diferite timpuri.
Mai apoi, deja fiind în gimnaziu, am auzit de la profa mea de română, faptul că limba noastră arecel mai bine dezvoltat alfabet din lume, deoarece fiecare literă din alfabetul nostru dă o formă scrisă la toate sunetele de bază utilizate în vocabular. Spre exemplu în limba italiană trebuie să foloseşti combinaţia de „zz” pentru a scrie sunetul „ţ”. În engleză combinaţia „sh” este echivalentul la sunetul şi respectiv litera noastră „ş”.
Tot în gimnaziu fiind, calculatorul şi internetul a început să devină o parte tot mai mare din viaţa mea. Îmi amintesc cum stăteam pe chat-uri, ca şi MIRCK-ul sau altele. De acolo m-am învăţat să tapez cuvintele româneşti fără a folosi diacritice. Astfel se primea să scriu cuvântul „CHIŞINĂU” spre exemplu, în forma următoare „CHISINAU”. Automat ieşea alt cuvânt, chiar dacă toţi înţelegeau că lipsesc diacritice. De atunci noi toţi continuăm să simplificăm tapatul la calculator, utilizând tastatura pentru limba engleză, fiind lene să trecem la cea română. Pentru ce să ne complicăm cu câteva taste în plus?
Azi observ că mulţi tineri şi persoane adulte, atât din Moldova cât şi din Romania, folosesc aceasta tastieră engleză, fără diacritici, pentru a scrie ceva în net. Oare e corect să facem asta? Dacă tot ne lăudăm că avem o limba melodioasă, şi cu un alfabet aproape perfect, de ce în lumea virtuală, noi o simplificăm şi nu transmitem sensul şi sunetul adevărat al cuvintelor?
Mă uit la felul cum scriu prietenii mei de pe facebook din Ungaria, Letonia şi Lituania. Ei toţi folosesc diacriticele limbii lor, respectiv maghiara, letonă şi lituaniană. Oare de ce ei nu încercă să simplifice limba lor în spaţiul virtual? Aţi avut vreodată ocazia să scrieţi de la o tastieră ce e programată pentru limba maghiară? O să vă pierdeţi în mulţimea de diacritice care sunt acolo, şi totuşi ungurii o fac. Ei scriu cu diacritice! Dar noi? Poate a venit şi timpul nostru să scriem cu diacritice toate statusurile noastre de pe facebook şi nu numai?!

De ce tac moldovenii?

De ce moldovenii tac? De ce atunci când ceva nu ne convine, înghiţim sec, şi „trimetem în mama dracului” doar în gandul nostru. Nu putem să ne exprimăm corect pe stradă. Suntem bravi, cand în sângele nostru latin, curge licoarea ce de milenii se face pe aceste meleaguri – vinul. Daca facem cuiva observaţie pe stradă, fie că injură, fie că stă la staţie, vorba moldoveanului, „ca stâlpul”, nici la dreapta nici la stânga, facându-i pe alţi trecători să se ferească, fie că aruncă pe jos, la 2 metri de coş cu gunoi, auzim înapoi doar „dute uăi în piz.. mas..”
Ne ferim de autodidacţie. Ne e frică, ruşine, indiferent să ne dăm cu opinia de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, chiar dacă, direct sau indirect, aceasta ne afectează. De aici şi porneşte atitudinea socială şi politică pasivă a majorităţii moldovenilor (moldoveni, români, ruşi, ucraineni, bieloruşi, evrei, găgăuzi etc.).
Într-o ţară normală, lumea era să iasă demult pe stradă, pentru a protesta. Ar fi organizat zeci de greve naţionale, doar pentru ai convinge pe cei din Parlamentul, pe care tot noi iam votat, să aleaga odată şi odată un preşedinte! Suntem de doi ani fără preşedinte al ţării! Şi de ce tăcem? Pentru-ca ne e frică, ruşine, indiferent să ne dăm cu opinia. Mai ştii, îi spui unui deputat: „De ce nu alegeţi preşedintele?” şi dacă auzi înapoi un „dute uăi în piz.. mas..” ce te faci?
Şi totuşi de ce moldovenii tac?..

OARE UNDE S-A ASCUNS PRIETENIA?

Astăzi propun să medităm împreună, ce înseamnă a fi prieten. Uitându-mă în DEX am descoperit următoarea explicaţie a acestui cuvânt: „PRIETEN – Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic.”
Se întâmplă în viaţă să dai peste multe momente în care ai nevoie de ajutor, de susţinere şi de un „şut în fund” pentru motivare, venită din partea unei persoane, în care să poţi avea încredere şi la miez de noapte. În ultimul timp, în jurul meu se întâmplă ceva groaznic; prietenii într-o noaptea devin „ne” prieteni, sau în cel mai rău caz, duşmani. Cauzele la aceste evenimente, sunt diferite, de la caz la caz, însă de cele mai dese ori, ele sunt două: banii şi puterea.
Nu scriu aceste lucruri, deoarece mi s-a întâmplat recent aşa ceva, ci din cauza ca toţi oamenii cunoscuţi mie, care au vârsta cuprinsă între 20 şi 25 de ani, toţi îşi pierd prietenii. Am pierdut şi eu câţiva, doar că unii, din cei pe care iam pierdut eu, imi sunt acum antipatici, alţii, cum nu ar fi banal, mi-au devenit parteneri în afaceri şi în lucru. Sincer să fiu, cu persoanele care mi-au devenit parteneri în lucru sau în afaceri (ei totuşi sunt puţini) mă împac mai bine, decât atunci când ne consideram a fi prieteni, şi acest fapt undeva mă bucură.
De ceva zile urmăresc însă „drama” a unei persoane cunoscute, care şi-a pierdut prietenul, persoana cu care, vorbind cu fraziologisme, „mânca din aceeaşi farfurie”. Aceasta s-a întâmplat când al doilea a simţit slăbiciunea primului, a profitat de el, şi ajuns în locul lui, în lucrul care îl facea cunoscutul meu. Întradevăr, persoana a doua într-o oarecare măsură, a meritat postul, pe care la „cucerit” de la ex-amicul său, dar şi prima persoana e „vrednică” de postul pe care îl avea. Părerea mea, însă, e alta: indiferent cât de „vrednic” ai fi de a avea locul prietenului tău, nu „te ridica” împotriva lui. Prietenia presupune susţinere şi jertfire în acelaşi timp. Dacă vezi că prietenul tău devine mai aprig împotriva ta, dacă vezi că „puterea” i se ridică la cap, nu încerca să-l înlături, dar încearcă să-l convingi în nedreptatea sa, şi dacă nici asta nu ajută, „retrage-te”. Ulterior, cineva, va înţelege că a greşit, şi va cere scuze pentru atitudinea negativă, pe care el a avut-o faţă de tine.
În cazul în care totuşi, hotărăşti să mergi împotriva prietenului tău, deschis, conştient de riscul de a rupe prietenia definitv, deja, acest fapt denotă o anumită doză de interese, precum sunt banii sau puterea. Unii oameni sunt gata să-şi trădeze prietenii, folosind oamenii din jurul său, pentru a deveni lideri, pentru a căpăta putere absolută şi ulterior uită şi de cei pe care ia utilizat ca pe nişte prezervative, şi de amicul, care cândva, la momente de cumpănă, era alături de el. Oare aşa e corect? Oare unde s-a ascuns prietenia?

Feminism vs Misoginism

„Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia”
I Corinteni, 7: 3-4
Câtă egalitate este stipulată în aceasta carte a Bibliei, în ceea ce ţine relaţiile dintre un bărbat şi o femeie, dintre soţie şi soţ. Din păcate pe parcursul istoriei bărbaţii au încercat să facă din femeie o clasa socială aparte, fara drepturi şi numai cu obligaţiuni. Aşa s-a întâmplat că au existat femei care au mers împotriva acestui sistem şi au reuşit să dobândească egalitate faţă de bărbat.
Astăzi de regulă, este primit, a se spune ca exista aceasta egalitate între genuri, cu toate că în Moldova, sunt încă multe cazuri de violenţa din partea părţii masculine a oemenirii, faţă de cele ce ne sunt nouă mame, iubite şi soţii.
Problema pe care doresc să o abordez aici, nu ţine de egalitatea pe care le au femeile, sau pe care noi bărbaţii nu le oferim. Îmi propun să abordez ideia ca bărbaţii astăzi ajung să fie cu mult mai sensibili şi mai „muieratici” (să-mi fie iertat arhaismul) decât erau cândva. Observ în jurul meu cum apare o „echipă” de feministe tot mai înflăcărate, care fără să realizeze faptul, ponegresc la maxim imaginea bărbatului, luând în derâdere dorinţa masculilor de a se căsători, de a întemeia o familiei etc. Astăzi din păcate, nu mai este la modă de a avea familie atunci când unul dintre soţi e la 20 de ani, şi ca scuză este invocată instabilitatea financiară etc. Într-o oarecare măsură e de înţeles, atunci când o familie tânără nu are bani, e foarte greu, mai ales dacă apare şi un copil. Ajungi să auzi de la o fată următoarea ideie: „Sunt prea tânără pentru a începe viaţa de familie. Vreau să mă realizez în carieră pentru început”. E bine când o domniţă, doamnă, are planuri în ceea ce ţine de carieră, e chiar lăudabil că îşi doreşte să fie o personalitate şi că poate face asta. E regretabil însă că, voi, femeile, fetele, uitaţi de ceea ce este mai important: să naşteţi copii. Înţeleg că nu e uşor să „duci” şi apoi să naşti un copil, dar tocmai pentru asta şi aţi fost create, pe langa faptul că puteţi deveni preşedinte de ţară, medici, profesori, doamne de afaceri etc.
Privind la ceea ce se întâmplă în Europa, imi vine să-mi pun mâinele în cap. Acolo, datorită feminismului acut, care persistă în societate, mai ales în ţările scandinave, a apărut o altă problemă: Trebuie să respectăm şi să apăram drepturile bărbaţilor. S-a ajuns la situaţia când bărbatul nu mai este acea persoana căre sa fie „peretele” casei şi a familiei, când mai degrabă poţi fi violat de o femeie, decât o fată să fie violată de un bărbat. La fel, se simte şi o tendinţă de feminizare a societăţii şi in SUA, unde dacă eşti alb şi bărbat, atunci ai cele mai puţine drepturi. A fi misogin este considerat ceva arhaic şi iţi îmbraci clişeul de „om prost”, pe când o „feministă” chiar dacă nu este lăudată, este acceptată şi respectată. Detest feminismul, pentru-că nu sunt misogin, sunt pentru egalitate, dar pentru egalitatea în care bărbatul îşi iubeşte soţia, când are grija de ea, când este stâlpul casei, cand femeia înfloreşte alături de bărbatul său. Sunt împotriva misoginismului, deoarece detest feminismul, pentru-că o femeie ar trebui să-şi iubească bărbatul său, ar trebui să nască copii şi ar trebui să fie cea care să-l susţină atunci când este mai greu. Iar restul: carieră, bani, ar trebui să fie puse pe planul doi, pentru ambii, deoarece împreună se pot răsturna munţii. În capul mesei ar trebui să fie armonia.

Întreabă ce poţi face tu!

Astăzi am învăţat că viaţa este o surpiză… Astăzi am învăţat că orice om îşi are locul său în lumea asta. Diferenţa e că ficare din noi îşi are locul şi rolul său în lumea asta, la un timp anumit. Astăzi poţi fi un nimeni, mâine poţi fi un rege, iar peste o lună poţi să fii mancare pentru lupii din pădure (asta dacă în Moldova s-ar întâlni mai des lupi).
„Ce rost din viaţă dacă nu poţi schimba lumea?”. Mă miră cum unii oameni pot trăi liniştiţi şi pot să fie mulţumiţi de viaţă, lucrând hamal, sau fiind un simplu muncitor la uzină. Eu înţeleg că fară aceşti oameni noi nu am avea în fiecare dimineaţă lapte pe masă şi nu ne-am duce la serviciu sau universitate cu autobuzul sau automobilul. Să nu mă înţelegeţi greşit, aceşti oameni simpli, sunt importanţi în societatea noastră, dar mă miră cum doar puţinii au aspiraţii mari faţă de viaţă. Sunt oameni care îşi doresc să schimbe lumea, măcar pentru o clipă, dar ei sunt în inferioritate numerică. Şi uite aici e şi mirarea mea… Cum un simplu muncitor din Moldova e mulţumit cu acelea 2 mii sau 3 mii de lei pe lună, dacă le are şi pe astea, fără să încerce să se zbată, fără să încerce să schimbe viaţa sa şi a celor din jur. Cum poţi fi indiferent faţă de viaţa sa, faţă de ceea ce se întamplă în politică, economie, societate, la tine în scară sau în bloc? Toţi aşteaptă ca cineva să facă lucrul în locul lor, fie că primăria e responsabilă pentru întreţinerea blocului în care locuiesc, fie că guvernul e responsabil să ridice economia etc. Dar fiecare din noi şi-a pus întrebarea, oare e suficient acei câţiva lei pe care le plătim pentru întreţinerea blocului, şi dacă ar creşte taxele pentru întreţinere toţi ar fi gata să achite pe acestea, când foarte mulţi locuitori din Chişinău nici nu achită aceste taxe. Decât să aşteptăm ca guvernul să îmbunătăţească situaţia din agricultură, oare nu ar fi mai bine ca atunci când lucrăm peste hotare, la strâns căpşuni în Spania, să ne învăţăm de la ei, cum e de făcut agricultură care să aducă venit, aşa cum au reuşit să facă unii cetăţenii acestei ţări minunate în care locuim.
Eu pot să spun că am încercat să schimb ceva în ţara asta, am încercat să fac un lucru frumos, poate nesimneficativ la prima vedere, dar atunci când sunt doi sau mai mulţi puterea creşte. Poate pare nepoliticos din partea mea că mă laud, dar am tot dreptul să o fac, şi sunt sigur că şi mulţi din voi, cei care citiţi aceste rânduri, aţi făcut ceva bun pentru ţara asta. Poate e timpul să ne unim toţi forţele, fiecare în domeniul său, şi să încercăm de a face viaţa noastră mai bună, fară ca să aşteptăm de la alţii să o facă. Am să închei cu un citat de al meu preferat, spus de Kenedy: „ Nu întreba ce ţara poate face pentru tine, întreaba ce poţi face tu pentru ţară”.

Nouă ce ne rămâne sa facem?

Societatea din Republica Moldova, se confruntă acum nu numai cu problemele de ordin politic, economic, sau de indentificarea sa ca popor, naţiune, limbă vorbită, dar şi cu problema indentificării vectorului său, scopului final, acolo unde ea vrea să ajungă.
Această concluzie mi-a venit astăzi, după o lungă discuţie cu un domn, care are o influenţă foarte mare asupră felului cum este educat tineretul în zilele noastre. Anume de acest domn depinde în mare masură viitorul nostru, viitorul celor tineri, celor care abia încep să păşească în viaţa matură şi plină de responsabilităţi. Discuţia mea, cu acest domn, sa axat pe o problemă foarte stringentă a societăţii moldave, şi anume cea a corupţiei.
Ne-am pus ca scop, împreună cu acest donm, să găsim anumite soluţii pentru minimalizarea efectului nociv al corupţiei în rândurile tinerilor, adică în rândurile nostre.
Anume noi, cei care ne batem cu pumnul în piept că viitorul ne aparţine, anume noi nu facem nimic sau facem prea puţin ca să schimbăm ceva în jurul nostru.
Mulţi studenţi s-au învăţat să acorde favoruri în bani, profesorilor, care din motive foarte plauzibile şi pe care le înţeleg perfect, acceptă astfel de „favoruri”, pentru a pune o notă bună unuia sau altui student, la examene sau testări. Unii studenţi dau mită, pentru-că, aşa cum s-a exprimat şi domnul cu care am avut azi onoarea de a discuta, sunt leneşi, iar majoritatea profesorilor care iau mită, o fac pentru-că salariul pe care îl primesc este insuficient pentru o viaţă decentă. Cu toate însă, există profesori care iau mită din motiv că banii în plus niciodată nu încurcă, chiar dacă îşi pot permite anumite plăceri pe care alţi profesori nu le au.
Păi iată, după lungi ore de discuţii, noi, nu am găsit nici o soluţie reală, bună şi eficientă de a stârpi acest fenomen. Cum poţi stârpi un fenomen care este înrădăcinat în geneticul nostru, în geneticul celor care ne numim ca cetăţeni ai Republicii Moldova? Cum poţi elimina o parte din mentalitatea nostră? Cum poţi taia craca de sub picioarele tale? Pentru-că am ajuns la un aşa nivel al corupţiei, când nimeni din ţara asta nu este curat, nu există pur şi simplu persoane care să nu fi practicat vreodată curupţia, indiferent sub ce formă.
Corupţia a devenit pentru noi o formă de viaţă, o formă de trai, de existenţă. Un prieten de al meu azi mi-a spus, discutând la aceeşi temă: „ Ar fi foarte bine dacă am putea lua un exemplu din exteriorul ţării, cum să minimalizăm efectul corupţiei în instituţiile noastre de învăţământ superior. Dar cum în Europa corupţia nu are aşa amploare ca la noi, şi unde corupţia este un lux, noi de acolo nu prea avem ce experienţă să preulăm. În CSI, corupţia e la fel ca şi la noi, dar nici acolo, în ţări unde exista tradiţii academice de lungă durată încă nu s-a găsit soluţii clare pentru acest fenomn. Nouă ce ne rămâne să facem?”.
Nici eu, nici prietenul meu, nici domnul cu care am discutat azi, nici părinţii mei, mulţi nu ştiu răspunsul la întrebarea: „Nouă ce ne rămâne sa facem?”. Tu ştii răspunsul?

Ai rupt tacerea, cu soapta ta

In singuratate, un suflet asteapta
Privind spre capatul tacerii,
Cum e sa auda soapta ta,
In varf de deal, la inceputul serii.

Ai aparut in calea mea
Plutind pe strazile’nsorite
Si ai rupt tacerea, cu soapta ta
A usii grele zavorite.

Lumina multa, in suflet e acum
Si dorul tau tot nu ma lasa,
Singuratatea mea deja e scrum,
Iar tu imi esti deja aleasa.

Dumnezeu sau religie?

Sâmbata, pe 26 iunie 2010, am citit pe unul din portalurile de ştiri din Moldova, un articol unde se scria despre un aşa numit teolog suedez, care a argumentat ideea ca Hristos nu a fost răstignit pe cruce ci pe un lemn sau stâlp. De fapt intenţia mea nu este de al contrazice pe acest teolog idiot (să mă ierte Dumnezeu), cu toate că exista o sumedenie de dovezi ce demonstrează că opinia sa este greşită. Scopul meu prin scrierea acestui articol in blogul meu e să analizez o parte din comentariile care au aparut la această ştire.
Unele persoane care au citit articolul, ce se afla la link-ul dat: http://unimedia.md/?mod=news&id=20597, au spus lucruri care pe mine sincer mă doare, mai ales că am facut trei ani de liceu teologic, unde am fost educat într-un spirit cu adevart creştin-ortodox. Mă doare faptul că unii oameni apreciază religia şi credinţa ca fiind o forţă de manipulare a oamenilor. Respect opiniile fiecăruia, şi a persoanelor ateiste şi a persoanelor care cred într-o formă supremă divină, indiferent de religia lor, dar cu acelaşi succes pot să ripostez prin argumente, că ateismul este la fel o formă de manipulare în masă.
De regulă acei care se numesc ateişti, aduc argumentul că religia e manipularea în masă a societăţii, cu un aer de libertate. Oare oamenii care sunt religioşi nu sunt liberi? Oare oamenii care au credinţă în sine, indiferent de confesiune nu sunt liberi în felul cum gândesc şi fac? Un necredincios niciodată nu-şi va permite să facă ceea ce face un creştin, să se roage atunci când este într-o situaţie dificilă şi fără de scăpare, mai degrabă va ruga un prieten de al său credincios să o facă pentru dânsul. El nu va face asta doar din simplu motiv că are principii şi reguli. Şi uite aici apare şi limitarea, acea limită pe care ei (ateiştii), ne o pun nouă în faţă ca argument, când recunoaştem că credem în ceva suprem, ne spun că nouă ne sunt impuse limite şi reguli care ne asupresc libera voinţă.
Sunt de acord cu faptul că de multe ori în istorie, unii sau alţii au încercat şi chiar au manipulat prin religie masele. Sunt de acord că noi oamenii suntem prea proşti şi câteodată nu înţelegem corect poruncile Domnului nostru. Sunt de acord că şi în biserica creştină au fost multe situaţii când au fost prezente implicări directe ale clerului în viaţa politică a unui stat sau naţiuni. Dar pe lângă aceasta, credinţa, religia şi cei care se numesc oameni religioşi, au dăruit omenirii o mulţime de monumete istorice, arheologice, culturale, lingvistice şi chiar ştiinţifice.
Îmi pare rău că unii oameni încurcă termenul de credinţă şi religia, cu termenul de sistemul bisericesc sau sistemul de administrare a unei instituţii religioase. Credinţa şi religia au apărut ca un semiţă lasată de Dumnezeu în sufletele oamenilor, pe când sistemul religios în sine a apărut ca o necesitate pentru a administra resursele culturale, religioase şi chiar financiare ale unei biserici sau alta. Oamenii, adică tot noi, au folosit de multe ori aceste sisteme în scopuri nu chiar corecte, si respectiv acest sistem nu întotdeauna face acţiuni demne de Biserică. Dar cum acest sitem a fost creat de oameni şi e dirijat de oameni, e şi normal să apară greşeli. E uman de a greşi. Dumnezeu însă ne-a lasat credinţa, cea care este curată şi nepatată de pacatele oamenilor. Credinţa din noi ne dă putere să iertăm, să ne bucurăm de victoriile altora şi să ne întristăm de necazurile aproapelui nostru. E Dumnezeieşte de a ierta.
Aş fi foarte bucuros dacă unii oameni înainte de a arata cu degetul la alcineva, ar privi mai întâi la propriele convingeri, analizândule critic şi fară scrupule. Cel puţin vă rog să nu mă consideraţi mare deştept în ceea ce ţine de teologie şi religie, pur şi simplu mi-am expus opinia, aşa cum o fac şi altii. Doamne ajuta!

Visele te vor ridica la soare

E noapte afară. Vântul adie a ploaie care deja, prin depărtări curge în şuvoaie… Trist e gândul în tine, trist e chipul ce abia cu o oră în urmă era vesel şi dornic de aventuri.

Te atingi de o petală a unui trandafir ce se usucă pe noptiera ta, nici nu-ţi mai aduci aminte de la cine ai primit această floare, şi totuşi la atingerea petalei visezi, visezi că lumea e înca poveste. Îţi imaginezi poate Pământul e totuşi plat şi se sprijină pe trei elefanţi… Poate vântul nu e mişcarea aerului, ci răsuflarea unui zeu îndragostit de vreo nimfă…

Culcându-te, gândeşti că în vis îţi va veni crăiasa din poveşti, sau poate îţi va mai cadea vre-un dinte care va fi luat de vreo zână, iar în loc vei primi un bănuţ de aur…

E frumos când visezi, poţi să mai copilăreşti, puţin şi din când în când. Dar din pacate viaţa te trezeşte repede la realitate. Clipe în viaţa unui om când el cade de la înălţime sunt o mulţime, însă doar căteva prapastii au scară, sau drum înapoi, spre vărf.

Astăzi mi-am pus întrebarea de ce unii oameni găsesc putere să iasa din diferite situaţii, alţii din păcate nu au suficiente puteri pentru asta. Răspunsul mi-a venit în scurt timp… Acei care reuşesc să iasă din prăpastie ştiu ce înseamnă “a visa”.

Visele spre ceva mai bun ne ţin în formă, ne ţin în suspans faţă de ziua de mâine, ne dau bătăi de cap, dar şi forţe pentru a spune “Mâine va fi mai bine”.

Şi dacă mâine nu va fi mai bine, atunci ce facem cu visele noastre? Ele se pierd… se duc în prăpastia în care suntem şi noi. Dar a doua zi apar alte vise, alte aspiraţii, alte ţeluri şi cu ele forţe noi spre a dobândi ceva mai bun în viaţa asta.

E bines să cazi, pentru-că mâine vei reuşi să te ridici, iar visele tale te vor ridica la soare. Important e să nu ne frigem iarăşi, atunci când ne vom apropia de soare.